
Luceafărul de ziuă şi luceafărul de noapte (II)

Siminoc se întoarse acasă şi povesti părinţilor toate cele ce se întâmplase.
Împărăteasa nu mai putea de inimă rea. Îşi frângea mâinile şi plângea, de să ferească Dumnezeu. Dară n-avu ce-şi face capului, şi se mângâia oarecum văzând pe Siminoc.
După câtva timp, acesta scoase batista, se uită la dânsa şi văzu teri picături de sânge. Atunci zise:
– I! a murit frăţiorul meu. Mă duc să-l caut.
Şi luându-şi merinde, plecă după dânsul să-l caute. Trecu prin oraşe şi sate, străbătu câmpiile şi codrii, merse, merse, până ce ajunse la o căsuţă. Acolo întâlni pe o bătrână şi întrebă de fratele său. Bătrâna îi spuse că se făcuse ginere al împăratului din acea parte de loc.
Ajungând la palaturile împăratului aceluia, cm îl văzu fie-sa, socoti că e bărbatu-său, şi alergă întru întâmpinarea lui. El zise:
– Eu sunt fratele bărbatului tău; am auzit că a pierit din lume, şi am venit să aflu de căpătâiul său.
– Eu nu crez una ca asta, zise fiica de împărat. Tu eşti bărbatul meu, şi nu ştiu de ce te prefaci aşa acum. Au doară credinţa mea a fost pusă la cercare şi eu te-am amăgit?
– Nici unele din acestea nu este. Ci eu îţi spui în cuget curat, nu sunt eu bărbatul tău.
Ea nu voia să crează cu nici un chip.
Atunci el zise:
– Dumnezeu să-şi arate dreptatea. Pe cine nu va fi drept din amândoi, să-l cresteze sabia care stă în cui.
Şi îndată sabia sări şi crestă pe fată la deget, şi atunci crezu şi ea. Apoi găzdui după cum se cuvenea pe Siminoc.
A doua zi el află că Busuioc se dusese la vânătoare şi nu se mai întoarse. Încălecă deci şi el pe un cal, luă ogari şi plecă după frate-său, în partea locului pe unde se dusese acesta. Merse ce merse şi ajunse în pădure; acolo se întâlni cu Muma-pădurii.
Cum o văzu, se luă după dânsa, şi dă-i goană. Ea fugea, el după dânsa, până ce Muma-pădurii văzând că n-are încotro, se sui într-un copaci înalt şi acolo scăpă.
Siminoc descălecă şi el, priponi calul, făcu focul, scoase merindele şi începu să mănânce lângă foc, aruncând şi ogarilor câte ceva.
– Aoleo! cum mi-e frig, zise Muma-păurii, îmi clănţănesc dinţii.
– Dă-te jos, îi răspunse Siminoc, de te încălzeşte la foc.
– Mi-e frică de câini, zise ea.
– Nu te teme, că nu-ţi fac nimic.
– Daca vei să-mi faci bine, mai zise ea, na o viţă din cosiţă şi leagă-ţi câinii.
El puse viţa de cosiţă pe foc.
– Uf! ce greu miroase, zise Muma-pădurii, cosiţa ce ţi-am dat-o şi pe care tu ai pus-o pe foc.
– Ai te cară de aici, îi răspunse Siminoc, şi nu mai spune la nimicuri. Iaca unul din ogari a dat cu coada prin foc, s-a pârlit niţel şi d-aia miroase greu. Daca ţi-e frig, dă-te jos şi vino de te încălzeşte; daca nu, tacă-ţi fleoanca şi mă lasă în pace, nu mă tot supăra.
Atunci ea crezu, se dete jos şi, alăturându-se de foc, zise:
– Mi-e foame.
– Ce să-ţi dau să mănânci? Iaca ia ce-ţi place din ceea ce am dinainte.
– Eu voi să te mănânc pe tine, zise Muma-pădurii, găteşte-te!
– Ba te voi mânca eu pe tine, răspunse Siminoc şi asmuţi câinii la dânsa ca să o sfâşie.
– Stăi, zise Muma-pădurii, opreşte câinii să nu mă sfâşie, că ţi-oi da pe frate-tău, cu cal şi cu ogari cu tot.
Siminoc opri câinii; atunci Muma-Pădurii icni de vro trei ori şi dete afară dintr-însa pe Busuioc, calul şi ogarii; iară Siminoc îşi asmuţi ogarii şi o făcură mici fărâmi. Deşteptându-se Busuioc, se miră cum de vede pe Siminoc aci şi-i zise:
– Bine ai venit sănătos, frate, dară mult am dormit.
– Puteai tu să dormi mult şi bine, daca nu eram eu.
Apoi îi spuse toată şiritenia de la despărţirea lor până acum.
Busuioc bănuind pe Siminoc că s-o fi îndrăgostit cu femeia lui, nu voi să-l crează când acesta îi mărturisi adevărul, spuindu-i că nici prin gând nu i-a trecut una ca asta vreodată. El se făcu dârz, începând a-şi teme nevasta. Şi aşa puindu-i gând rău, se învoi cu Siminoc ca să se lege la ochi, ei şi pe caii lor, apoi să încalece, să le dea drumul, şi unde i-o scoate să-i scoată.
Aşa făcură. Când Busuioc, auzind un geamăt, opri calul, se dezlegă la ochi, se uită, şi Siminoc nicăiri. Pasămite el căzuse într-o fântână şi înecându-se, n-a mai ieşit d-acolo.
Busuioc se întoarse acasă, îşi ispiti nevasta, şi ea spuse ca şi Siminoc. Apoi ca să se încredinţeze şi mai bine de adevăr, zise şi el sabiei să sară din cui şi să cresteze pe cel vinovat. Sabia sări şi-l crestă pe dânsul la degetul cel mare.
Se tângui el, se jeli, plânse cu amar că pierduse pe Siminoc; se căi că se prea iuţise, dară toate fură în deşert, că n-avu ce-i mai face. Atunci, plin de obidă şi de durere, nici el nu mai voi a trăi fără frate-său, ci legându-se iarăşi la ochi, precum şi pe cal, încălecă şi-i dete drumul în pădurea în care pierise fratele său. Alergă calul ce alergă, şi, bâldâbâc! dete în fântâna în care căzuse şi Siminoc, şi acolo îşi sfârşi zilele şi Busuioc, şi de atuncea a răsărit luceafărul de ziuă, fiul împăratului, Busuioc, şi luceafărul de noapte, fiul roabei, Siminoc.
Iar eu încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa.
Basm popular cules de Petre Ispirescu
